Cum s-a eliberat Lituania de ocupaţia sovietică. Evenimentele din 11-13 ianuarie 1991.

Home  >>  Al II-lea Război Mondial  >>  Cum s-a eliberat Lituania de ocupaţia sovietică. Evenimentele din 11-13 ianuarie 1991.

Cum s-a eliberat Lituania de ocupaţia sovietică. Evenimentele din 11-13 ianuarie 1991.

21
Ian,2018

0

În zilele de 11-13 ianuarie 1991, ca urmare a declarației de reînființare a statului Lituania, prin care fosta Republică Sovietică Socialistă Lituaniană îşi declara independenţa faţă de URSS, KGB şi armata sovietică au declanșat ample atacuri împotriva unor instituţii lituaniene şi populaţiei civile care manifesta în sprijinul independenţei naţionale.

Fotografia postată de SOS Basarabia-Anti Propaganda Rusă.

În urma acțiunilor armatei sovietice şi a trupelor speciale din cadrul KGB, cel puțin 14 civili şi-au pierdut viaţa şi peste 600 au fost răniți. Principalele atacuri s-au produs în capitala Vilnius, dar au existat acţiuni represive şi în orașele Alytus, Šiauliai, Varėna și Kaunas.

Lituania îşi declarase independența față de Uniunea Sovietică la 11 martie 1990. Ca în toate republicile anexate de URSS care şi-au declarat independenţa în acea perioadă, serviciile secrete sovietice au creat situaţii de instabilitate şi tensiune politică, dublată de o acută de energie și lipsuri economice, în scopul subminării încrederii opiniei publice în statul proaspăt restaurat.

Şi în România s-a aplicat acelaşi plan după decembrie 1989, înrăutăţirea traiului zilnic, disoluţia instituţiilor şi devalizarea economiei naţionale fiind coordonate prin agenţi implantaţi la toate nivelurile oficiale de URSS, pentru a decepţiona populaţia şi a genera nostalgie faţă de defunctul regim comunist, menționează autorului.

La acestea, s-a adăugat o blocadă economică impusă de URSS din aprilie şi până la sfârşitul lui iunie. Minorităţile etnice filoruse şi Partidul Comunist Lituanian au fost folosite de KGB pentru a crea tensiuni şi instabilitate (strategie utilizată de altfel şi în Republica Moldova, dar şi în alte foste republici sovietice deveniote independente). Tensiunile au fost escaladate rapid în primele zile ale lui 1991.

În primele zile ale anului 1991, instabiltatea a fost escaladată prin amplele proteste ale muncitorii ruși, polonezi și de alte naționalități din fabricile din Vilnius, care au protestat faţă de scumpirea bunurilor de larg consum, acuzând o falsă discriminare etnică. Human Rights Watch sesiza cu acel prilej că guvernul sovietic coordona o campanie de propagandă şi diversiune în scopul agitării unor conflicte interetnice, aşa cum avea să se întâmple şi în Georgia, Moldova ş.a..

La 8 ianuarie situaţia politică internă din Lituania se agravează. În urma unei întrevederi cu preşedintele sovietic Mihai Gorbaciov care ameninţase cu represalii armate, primul ministru al guvernului lituanian, Kazimira Prunskienė, demisionează în urma divergenţelor cu preşedintele anticomunist Vytautas Landsbergis. Premierul opta pentru cedare în faţa URSS, în vederea evitării unei băi de sânge, în timp ce preşedintele susţinea rezistenţa. Tot la 8 ianuarie, mișcarea comunistă Iedinstvo, a populașie pro-ruse, a organizat o manifestaţie, încercând să forţeze pătrunderea în Consiliului Suprem al Lituaniei, fiind respinşi de forţele de ordine.

În ciuda faptului că în aceeași zi Consiliul Suprem votase stoparea creșterii prețurilor, protestele și diversiunile comuniştilor s-au intensificat. Preşedintele Landbergis avea să susţină un discurs televizat și radiodifuzat, cerând susținătorilor independenței să apere principalele clădiri guvernamentale și de infrastructură.

În zilele de 8 și 9 ianuarie, unități militare sovietice au fost aduse în Lituania pe calea aerului. Între ele se afla şi temuta unitate specială Grupul Alpha și parașutiștii din Divizia a 76-a Aeropurtată cu sediul la Pskov. Conducerea URSS a oferit ca explicație oficială asigurarea ordinii constituționale și aplicarea legii în RSS Lituaniană, pe care o considerau încă parte a Uniunii Sovietice.

La 10 ianuarie, preşedintele sovietic Gorbaciov a adresat Consiliului Suprem o cerere oficială de restaurare a constituției URSS în Lituania și anularea tuturor legilor guvernului anticomunist, ameninţând cu iminenţa unei intervenţii militare.

În dimineaţa zilei de 11 ianuarie, conducerea sovietică a prezentat preşedintelui Consiliului Suprem, Vytautas Landsbergis și premierului Albertas Šimėnas, un ultimatum din partea „Congresului Democratic al Lituaniei”, o structură pro-sovietică, solicitând îndeplinirea cererilor lui liderului rus Gorbaciov. Ultimatumul expira la ora 15:00 a aceleiaşi zile. În jurul prânzului, unităţi militare ale armatei sovietice şi KGB ocupau deja Ministerul Apărării și Casa Presei din Vilnius, dar şi alte instituţii din Alytus și Šiauliai. În fața rezistenţei civililor împoriva ocupării Casei Presei, armata sovietică a folosit muniție de război, rănind mai multe persoane.

După ora expirării ultimatumului, Juozas Jermalavičius, liderul Diviziei Ideologice a Partidului Comunist din Lituania, a proclamat ca guvern legitim al ţării, aşa numitul Comitet Național de Salvare al RSS Lituaniene. La 16:40, ministrul de externe sovietic primea din partea omolugului său lituanian Algirdas Saudargas o notă diplomatică prin care acesta își exprima îngrijorarea față de violențele comise de armata sovietică pe teritoriul ţării sale.

În acest timp, armata sovietică continuase să ocupe obiective strategice ale infrastructurii de transport și comunicație, precum releul TV de la Nemenčinė, dispeceratul gării Vilnius, blocând fluxurile feroviare. În timpul nopții de 11 spre 12 ianuarie, în plenul Consiliului Suprem, preşedintele Vytautas Landsbergis a anunțat că a încercat fără succes contactarea preşedintelui URSS, Mihail Gorbaciov.

Operaţiunilor militare sovietice în Lituania a fost preluată de ministrul adjunct al Apărării Uniunii Sovietice, generalul Vladislav Acealov, sosit în Lituania. Încurajaţi de atitudinea bravului preşedinte anticomunist Landbergis, cetăţenii lituanieni au ieşit în stradă, încercuind sediile principalelor instituţii: Consiliul Suprem, Comitetul de Radio și Televiziune, turnul TV din Vilnius și principala centrală telefonică.

Rezistenţa dârză a societăţii civile lituaniene a dezorientat conducerea sovietică, aceasta fiind sigură că represaliile militare vor descuraja orice opoziţie a anticomuniştilor.

Armata Roşia ia cu asalt televiziunea lituaniană apărată de civili. În cursul nopţii, armata sovietică a ocupat Detașamentul Special de Poliție al RSS Lituaniene (OMON), din apropierea capitalei, încercând fără succes să ocupe clădirea Academiei de Poliție din capitală. La postul de trecere a frontierei de la Varėna au avut loc ciocniri armate.

În jurul orei 22:00, noi coloane de vehicule blindate sovietice erau scoase din bazele militare aferente capitalei şi introduse în centrul oraşului.

Activiștii Partidului Comunist instruiau în acest timp grupările de muncitori în vederea „evenimentelor speciale” ce aveau să se producă. La miezul nopții, o altă coloană de tancuri s-a îndreptat spre turnul TV.

În noaptea dinspre 13 ianuarie 1991 începe represiunea armată la turnul de televiziune din Vilnius. S-a tras cu gloanţe oarbe, iar tancurile și soldații au încercuit instituţia începând să tragă cu muniție de război în mulțimea adunată în jurul clădirii. Tancurile au trecut direct prin liniile demonstranților, strivindu-i pe unii dintre ei.

Paisprezece oameni au murit în acest atac, majoritatea împușcați și câțiva striviți de tancuri. Un parașutist sovietic (Viktor Șațkih) a fost ucis de un glonte ricoșat.

Megafoanele montate pe blindate au transmis mesajul lui Juozas Jermalavičius: „Broliai lietuviai, nacionalistų ir separatistų vyriausybė, kuri priešpastatė save liaudžiai, nuversta. Eikite pas savo tėvus, vaikus!” („Frați lituanieni! Guvernul naționalist și separatist care a oprimat poporul a fost răsturnat! Mergeți la părinții și copiii voștri!”).

La ora 2, după ce la Comitetul de Radio și Televiziune s-a tras în clădire, peste mulțime, transmisiunea TV a fost întreruptă, ultima secvență filmată arătând un soldat sovietic venind spre cameră și oprind-o. La ora 2:30, un mic studio TV din Kaunas a început emisia. Un tehnician al programelor locale difuzate din Kaunas o dată pe săptămână a apărut în direct cerând ajutorul pentru a difuza în toată lumea în cât mai multe limbi relatări despre cum armata și tancurile sovietice ucid oameni neînarmați în Lituania.

Într-o oră, studioul s-a umplut cu mai mulți profesori universitari transmițând în mai multe limbi. Micul studio din Kaunas a primit un telefon de amenințare din partea diviziei militare sovietice din oraș.

La ora 4 dimineața, studioul a primit vestea că un post suedez de știri a recepționat emisiunea și că a transmis veștile în toată lumea. A urmat un nou apel al diviziei sovietice, un comandant anunțând că studioul nu va fi ocupat dacă nu se dezinformează; ambele apeluri au fost difuzate în direct.

După două atacuri, o mulțime numeroasă (20.000 de oameni noaptea și peste 50.000 dimineața) de susținători ai independenței s-au adunat în jurul clădirii Consiliului Suprem. S-au ridicat baricade anti-tanc și s-au pregătit structuri defensive în clădirile învecinate. S-au înființat capele provizorii. Oamenii din mulțime s-au rugat, au cântat și au strigat slogane pro-independență.

În faţa rezistenţei uluitoare a poporului lituanian, trupele sovietice nu au mai atacat, retrăgându-se. Imediat după atacuri, Consiliul Suprem a publicat o scrisoare deschisă adresată popoarelor Uniunii Sovietice și întregii lumi prin care a denunțat atacurile și a cerut guvernelor străine să constate faptul că Uniunea Sovietică a comis un act de agresiune împotriva unei națiuni suverane.

După primele relatări din Lituania, guvernul Norvegiei a făcut apel la Națiunile Unite. Guvernul Poloniei și-a exprimat solidaritatea cu poporul lituanian și a denunțat acțiunile armatei sovietice. După evenimente, președintele URSS, Mihail Gorbaciov, a încercat să ofere explicaţii penibile, afirmând că „muncitorii și intelectualii” lituanieni s-au plâns de emisiuni antisovietice și că au încercat să discute cu parlamentul republicii, dar că au fost refuzați și bătuți, și că, după aceea, au cerut comandantului militar din Vilnius să-i protejeze.

După obiceiul sovietic de neasumare a răspunderii politice, ministrul apărării Dmitri Iazov, ministrul de interne Boris Pugo și preşedintele Gorbaciov au afirmat că nimeni din Moscova nu a dat ordin să se utilizeze forța în Vilnius. Iazov a minţit că naționaliștii încearcă să formeze o dictatură „burgheză” și că demonstranții au deschis focul primii.

A doua zi au avut loc manifestări de susținere în multe orașe (Kiev, Riga, Tallinn). Deși ocupația și raidurile militare au continuat mai multe luni după aceea, nu au mai avut loc ciocniri importante după 13 ianuarie. Reacția energică din partea Occidentului și reacția forțelor democratice rusești i-au pus pe Președintele și pe guvernul URSS într-o poziție dificilă. Aceasta a influențat negocierile ruso-lituaniene concretizate prin semnarea unui tratat la 31 ianuarie.

În timpul unei vizite a unei delegații oficiale lituaniene în Islanda din 20 ianuarie, ministrul de externe al acestei țări, Jón Baldvin Hannibalsson, a declarat:

„Guvernul meu analizează în mod serios posibilitatea stabilirii de relații diplomatice cu Republica Lituania.”

Islanda s-a ținut de promisiune și, la 4 februarie 1991, la doar trei săptămâni după atacuri, a recunoscut independența Lituaniei. Aceste evenimente au avut impact și asupra victoriei susținătorilor independenței în referendumul din 9 februarie 1991, la care s-au prezentat 84,73% din alegători din care 90,47% au votat în favoarea independenței.

Străzile din zona turnului TV din Vilnius au fost botezate după victimele atacului. În 1996, Mikoláš Burokiavicius și Juzoas Jermalavicius, secretari ai CC al Partidului Comunist din RSS Lituaniană, au fost condamnați, alături de alte patru persoane, la pedepse de la 8 la 12 ani de închisoare în legătură cu evenimentele din 1991.

Cunoaşterea corectă a dramaticelor evenimente istorice care au însoţit procesul de obţinere a independenţei Lituaniei ne poate ajuta să înţelegem mai bine ceea ce s-a întâmplat şi în alte zone ale spaţiului fostei Uniuni Sovietice, precum şi mecanismele întrebuinţate de aceasta pentru păstrarea supremaţiei asupra popoarelor şi teritoriilor subjugate.

Astfel, există multe similitudini între evenimentele din 1990-1991 din Lituania şi ceea ce s-a întâmplat în acei ani în ţări precum Georgia sau Republica Moldova, unde Moscova a întrebuinţat instabilitatea politică şi criza economică indusă pentru decepţionarea populaţiei şi generarea nostalgiei faţă de „stabilitatea” din perioada sovietică, dar şi amorsarea unor conflicte interetnice stimulate, ca pretext pentru intervenţia militară în numele „apărării minorităţilor rusofile”.

Aşa au apărut enclavele separatiste din Abhazia şi Osetia, dar şi cea regiunea transnistreană a Republicii Moldova, în urma sângerosului război fabricat de ruşi în 1992, în zona Nistrului.

Tot în această cheie trebuie înţelese şi evenimentele din decembrie 1989 din România, atunci când GRU şi KGB au generat o sângeroasă diversiune, pentru a evita repetarea scenariului de la Berlin, Praga, Budapesta şi Varşovia, unde forţele anticomuniste reuşiseră să dea jos comuniştii „reformişti” cu care Gorbaciov înlocuise conducerile staliniste ale regimurilor comuniste, în încercarea de a salva socialismul cu surogatul intitulat pompos „Perestroika”.

În Republica Moldova şi astăzi serviciile secrete descendente ale KGB întreţin o acută instabilitate politică şi o criză economică, împiedicând o integrare reală a Moldovei în structurile euro-atlantice ori o unificare a acesteia cu România, pentru rămânerea acestei republici în zona de influenţă rusă.

De asemenea, influenţa pe care muzica şi artiştii au avut-o în mobilizarea maselor în revoluţia lituaniană, trebuie să ne facă să înţelegem de ce promotori ai spiritului naţional prin cântec, precum Doina şi Ion Aldea-Teodorovici ori Nicolae Sulac, au fost făcuţi să dispară, aparent în urma unor banale accidente ori îmbolnăviri subite, metode consacrate de altfel de serviciile secrete ruse.

Material redactat de Florin Dobrescu pentru Pagina de facebook: SOS Basarabia-Anti Propaganda Rusă

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Moldova