Ce este naționalismul românesc.

Home  >>  Marin Bodrug  >>  Ce este naționalismul românesc.

Ce este naționalismul românesc.

6
nov.,2012

2

Naţionalismul –   doctrina bazată pe moştenirea etnică şi culturală comune unei naţiuni. Aceasta include limbă, etnie, folclor, religie şi obiceiuri. Termenul naţionalism, pătruns în vocabularul istoric şi politic mult mai târziu decât cel de naţiune, are o bogăţie conceptuală exemplară. Fuziunea sa cu diferite curente ideologice şi supravieţuirea în diferite sisteme politice, asocierea cu construcţia statului modern, abuzurile din diferite etape şi locuri, utilizarea polemică, înţelesurile diferite ce i-au fost acordate în diverse culturi, toate acestea contribuie la ambiguitatea termenului şi la definirea sa extrem de variată.

 Ce inseamnă a fi naţionalist?

acvila-romaneascaNaţionalismul Românilor este o supremă înţelepciune câstigată prin experienţa de veacuri a vieţii  româneşti, scump plătită cu suferinţele proprii, veac de veac, înţelepciune coborâta pâna în subconştient, infiltrată până în instinct.

El izvorăşte din experienţa, din cunoașterea inductivă prin care au verificat, an de an, secole de-a rândul, existenţa acestei realităţi ireductibile a frângerii omenirii în naţiuni etnice concurente şi rivale, gata de a abuza oricând de un vecin care e slab fie prin însuşirile rasei, fie prin situaţiunile grele în care au fost pus de împrejurarile istorice.

Naționalismul roman  este o datină, o alcătuire sufletească tradiţională (mai veche chiar decât existenţa termenului de „naţionalism”). El e ceva propriu aşa cum sunt proprii  cojocul şi opinca, fluerul şi iia înflorită, doina şi privirea blândă, dar veşnic prudentă, a plugarului şi a ciobanului. Naţionalismul românesc se dovedeşte astfel a fi o atitudine înrădăcinată în tot trecutul istoric, chiagul vieţii care străbate pâna în cele mai tainice tresăriri ale procesului vital.

Naţionalismul în spațiul românesc a apărut în sec. XIX şi s-a manifestat în primul rând în provinciile aflate sub dominaţie străină. La inceput naţionalismul a evoluat sub forma naţionalismului romantic, caracterizat prin grija pentru reconstrucţia valorilor trecutului, importanţa acordata istoriei naţionale, promovarea tradiţiilor, obiceiurilor, datinilor naţionale.

Fondatorul naţionalismului românesc, Nicolae Bălcescu (1819-1852), a lăsat o lege: ”Naţiunea este mai importantă ca Libertatea. Pierdută, Libertatea se recapătă, dar Naţiunea odată distrusă, este definitiv dispărută”.

Drept exemplu poate fi si Mihai Eminescu. Unii l-au socotit pe Eminescu prea puţin naţionalist, alţii – prea mult obsedat de ideea naţională. Eminescu îmbrăţişează cu dragoste trecutul strămoşesc şi evocă figurile măreţe ale neamului. El răscoleşte conştiinţa naţională, oferind generaţiilor viitoare un nou simţ al demnităţii şi mai multă mândrie umană, promovând naţionalismul. În anul 1889, Eminescu ne spune: „În România, totul trebuie dacizat”! Personal, cred azi că a fi Dac nu este o calitate, ci un dat. Nu alegem să fim daci, ci ne naştem daci.

În a doua treime a secolului al XIX-lea, naţionalismul reprezenta un fenomen general european, naţiunile moderne făcându-şi apariţia pe scena istoriei. Sau, în formularea lui Benedict Anderson, „[…] naţionalismul în epoca lui Michelet şi a lui Renan reprezenta o nouă formă de conştiinţă – o conştiinţă care a apărut atunci când nu mai era posibilă experienţa naţiunii ca noutate” .

În acest context, realizarea echivalenţei între naţiune şi stat a avut ca rezultat crearea unei distincţii între „naţiunile politice” şi „naţiunile etnice”, respectiv operarea unei diferenţieri între naţionalismul politic şi cel etnic. S-a vorbit, de aceea, de „o falsă conştiinţă atotcuprinzătoare” a ideologiei naţionaliste.

„Miturile ei inversează realitatea: ea pretinde că apără cultura populară, când de fapt ajută la construirea unei societăţi anonime de masă. […] Naţionalismul tinde să se considere un principiu manifest şi de la sine înţeles […]. El propovăduieşte şi apără continuitatea, dar datorează totul unei rupturi decisive şi incredibil de profunde în istoria omenirii. Propovăduieşte şi apără diversitatea culturală, când de fapt impune omogenitatea atât în interiorul, cât şi, într-o mai mică măsură, între unităţile politice […]”.

Această dorinţă a unităţii, conştientă sau subliminală, care stă la baza naţiunii moderne şi a naţionalismului este un fenomen modern, dar nu neapărat legat de existenţa statului-naţiune.

Căci, chiar înainte de sfârşitul secolului al XVIII-lea, exista o conştiinţă de sine, uneori foarte puternică, însă abia în urma revoluţiei franceze din 1789 s-a dezvoltat dimensiunea politică, conform căreia statul-naţiune este acela suprapus „unui teritoriu istoric, având aceleaşi mituri şi amintiri istorice, o cultură largă, de mase, o economie comună, aceleaşi drepturi şi obligaţii pentru toţi membrii”.

De aici, şi discuţiile contradictorii asupra relaţiilor dintre naţionalism şi democraţie, mai puţin relevante pentru specificul naţionalismului în epoca modernă, dar rodnice în sugestii conceptuale, demne de reţinut .

Este vorba de acea „conştiinţă populistă”, de care vorbea istoricul britanic Eric Hobsbawm. În altă parte, el distingea, după 1830, între „mişcările naţionaliste cu conştiinţă de sine”, cu o reală consistenţă democratică (germană, italiană, poloneză, etc.) şi „mişcări de revoltă populară împotriva stăpânirii străine (înţeleasă ca stăpânirea exercitată de o religie diferită, nu de o naţionalitate diferită)”, aşa cum, pretinde autorul, ar fi stat lucrurile în ultimul caz în Balcani.

În ceea ce priveşte originile culturale ale naţionalismului, Ernst Cassirer le identifica în eforturile iluminiştilor de a fixa „relaţiile dintre idee şi realitate”, pentru ei naţionalismul şi istorismul fiind strâns legate. Asupra originilor culturale ale naţiunii şi naţionalismului se pronunţa şi Benedict Anderson, a cărui ipoteză de lucru era aceea că „naţionalismul trebuie înţeles nu în raport cu o ideologie politică susţinută conştient, ci cu sistemele culturale mai largi care l-au precedat, din care – precum şi împotriva cărora – a luat fiinţă.

Cele două sisteme culturale relevante pentru obiectivele de faţă sunt comunitatea religioasă şi monarhia dinastică”, în contextul transformărilor concepţiilor despre timp, în care cosmologia şi istoria erau inseparabile, şi a efectelor industriei tipografice asupra societăţii şi a indivizilor.

Astfel, în concepţia sa, naţiunea şi naţionalismul sunt „artefacte culturale de un anumit tip”, create la sfârşitul secolului al XVIII-lea „ca rezultat al distilării spontane a unei complexe încrucişări de fapte istorice distincte”, devenite, odată create, „modulare” şi capabile de a fi răspândite pe o arie extrem de largă, datorită capacităţii lor de a se adapta unor condiţii sociale, politice şi ideologice variate.

Caracterizările naţionalismului sunt, uneori, abrupte. Un exemplu este polemica iscată în cultura românească cu câţiva ani în urmă, opunându-i pe „autohtonişti” „europeniştilor”. Sociologii şi politologii au încercat să dea răspunsuri în legătura cu veracitatea dihotomiei naţionalism „bun” şi „rău”. Autorul deosebeşte între „identitatea naţională”, benefică, legitimă, având ca scop păstrarea specificului naţional, şi „naţionalismul” antidemocratic, caracterizat prin etnocentrism, xenofobie şi tendinţa spre etnocraţie.

Un alt autor, Dan Dungaciu, încearcă să deconstruiască, metodologic, opoziţia facilă, perpetuată, în studiile de specialitate, dintre un naţionalism „vestic”, politic şi civic, şi naţionalismul „estic”, etno-lingvistic şi organic. În schimb, filosoful Andrei Marga discerne între „naţionalismul clasic al epocii moderne”, născut în Occident şi caracteristic acestui spaţiu, respectiv „naţionalismul răsăritean, care pierde tot mai mult contactul cu o perspectivă universală, afundându-se în provincialismul aproape fatal al zonei”, foarte activ în zilele noastre. În fapt, orice caracterizare calitativă a naţionalismului este riscantă şi, potenţial, inexactă.

Acest fenomen este „un Ianus”, care răspunde unei nevoi acute de omogenitate în epoca modernă. „Teorie a legitimităţii politice”, care statua suprapunerea unităţii politice peste cea naţională, naţionalismul scapă criteriilor de judecată morală, singura posibilă fiind aceea a istoriei. Iar în cazul românesc lucrurile sunt complicate de tipologia specifică a fenomenului, mult mai complex, evident, decât orice formulă teoretică, integratoare, dar, inevitabil, şi simplificatoare.

Naţionalismul românesc din perioada regulamentară nu este un etnonaţionalism, aşa cum avea să se dezvolte mai târziu, în ultima parte a secolului al XIX-lea şi în secolul următor, nici un nativism, mai adecvat sfârşitului epocii fanariote şi deceniului imediat următor, ci este unul de tip Risorgimento, în care ideile panromânismului şi ale programelor reformatoare şi modernizatoare ale societăţii româneşti sunt dominante. Principalele argumente sunt următoarele:

  • – mişcarea conspirativă iniţială, inclusiv masonică, din ambele spaţii;
  • – participarea restrânsă a populaţiei, mai degrabă a unei elite culturale şi politice;
  • – creşterea treptată şi progresivă a implicării politice: indivizi izolaţi, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, prin petiţii şi programe de reformă; organizarea în societăţi şi asociaţii cu scop patriotic, în primele decenii regulamentare; participarea unei forţe politice extinse, după 1848, acceptată inclusiv în discuţiile cu cancelariile străine – este, de altfel, epoca în care „problema românească” este recunoscută oficial de puterile europene; după 1859, statul român devine instrumentul realizării unităţii statale, naţionalismul devenind o politică de stat;
  • – contextul politic intern şi internaţional oarecum asemănător (spaţiul italian se afla sub dominaţie austriacă şi franceză);
  • – lupta pentru reforme, independenţă naţională şi pentru realizarea unităţii naţionale.

Naţionalismul românesc s-a născut într-un anume context politic, fiind dominat de panromânism, de dorinţa constituirii unui stat românesc unitar, independent şi modern.

Conform lui Ernest Gellner, „naţionalismul apare numai în medii în care existenţa statului este deja foarte mult considerată de la sine înţeleasă”, adică acolo unde, deşi nu există un stat unitar, înfăptuirea lui este înţeleasă ca imperioasă.

Vorbind de factorul declanşator al naţionalismului în Principate putem zice ca Frustrările generate de prezenţa străinilor, a grecilor, în primul rând, au favorizat sentimente şi atitudini antifanariote, chiar anti-greceşti, dar ele veneau în prelungirea unora similare, din veacurile anterioare.

Există o continuitate între maniera de reprezentare a străinului în „Vechiul Regim” şi proiectul statului naţional din deceniile patru şi cinci ale secolului al XIX-lea, cu menţiunea că, cel puţin în primele decenii ale veacului, dacă nu şi mai târziu, expresiile „xenofobiei de circumstanţă” erau „veneticul, păgânul şi apostatul”. Apoi, xenofobia era destul de răspândită, în întreg spaţiul european, încă din Evu Mediu.

Dar, pe fondul ideilor iluministe, cu impact major asupra mişcării naţionale din Transilvania şi din Principatele extracarpatice, impactul revoluţiei franceze a fost de natură să fortifice ideologia revoluţionară şi să influenţeze mişcarea naţionalistă, chiar dacă cu inerente întârzieri şi decalări. Revoluţia a contribuit la renaşterea vieţii politice europene şi a determinat întărirea luptei pentru drepturi naţionale.

Acest „nou naţionalism”, militant şi misionar, şi-a exercitat influenţa, mult mai mare decât aceea a Iluminismului, pe întregul continent. Voinţa de modernizare şi prestigiul Occidentului a făcut ca modelul apusean să fie asimilat şi în Principate, cu deosebire după 1859.

Naţionalismul românesc s-a născut într-un anume context politic, fiind dominat de panromânism, de dorinţa constituirii unui stat românesc unitar, independent şi modern. Regenerarea naţională este ideea predominantă şi ea apropie considerabil scopurile şi chiar mijloacele mişcării naţionale româneşti de acelea ale Risorgimento-ului.

Romantismul revoluţiei de la 1848 este conexat naţionalismului. Căci marea mutaţie romantică a determinat aplecarea imaginaţiei spre realitatea imediată, concretă, cu scopul de a o re-ordona, prin iluzie. Ideea luptei pentru independenţă şi unitate constituie, la 1848, fundamentul naţionalismului românesc.

Sub influenţă franceză, ca urmare mai ales a influenţei lui Jules Michelet, s-a produs o democratizare a ideii de naţiune. Pe de altă parte, vivacitatea ideilor herderiene a determinat o concepţie organică despre naţiune, favorizând dezvoltarea naţională în legătură cu prioritatea acordată limbii şi culturii.

În present naţiunea romană suferă procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene. Alexandru Humbold ne spune: „Maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea”. În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o onoare şi o datorie.

Comments

comments

2 Comments so far:

  1. viteoka spune:

    Noi suntem români și punctum……………și nimeni nu ne poate leza acest drept !!!

  2. Voi da DA…….da eu îs bulgar 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Moldova